Unii creștini cred că a apela la medic înseamnă lipsă de credință. Alții cred că rugăciunea este o practică superstițioasă incompatibilă cu medicina modernă. Ambele extreme sunt greșite și dăunătoare.
Biserica Ortodoxă a avut dintotdeauna o atitudine echilibrată față de medicină. Sfântul Luca Evanghelistul era el însuși medic. Sfântul Luca al Crimeei era chirurg. Sfântul Cosma și Sfântul Damian practicau medicina. Medicina este văzută ca un dar al lui Dumnezeu pentru binele omului.
Sfântul Vasile cel Mare, întemeietorul primului spital din istoria omenirii, scria: nu este lipsă de credință să cauți ajutorul artei medicale. Medicina este un dar dumnezeiesc, dar nu îl uita pe Dătătorul darurilor.
Atitudinea corectă este să folosim ambele: medicina pentru vindecare trupească și rugăciunea pentru harul lui Dumnezeu care sfințește și potențează tratamentul. Nu sunt alternative — sunt complementare.
Practic: mergi la medic, urmează tratamentul prescris, ia medicamentele, fă investigațiile recomandate. Și în același timp: roagă-te, cere ungerea cu Sfântul Maslu, invocă sfinții tămăduitori, participă la Sfânta Liturghie.
Există mărturii documentate de vindecări care depășesc explicațiile medicale — minuni săvârșite prin mijlocirea sfinților. Dar aceste minuni nu neagă medicina; ele o completează acolo unde medicina ajunge la limitele ei. Dumnezeu lucrează și prin medici, și dincolo de medici.
Poziția oficială a corpului medical românesc, publică pe site-ul Colegiului Medicilor din România , poate fi consultată de oricine vrea să înțeleagă mai bine partea medicală a acestei relații.
