Poate cea mai grea încercare a credinței nu este boala în sine, ci tăcerea care pare să urmeze rugăciunii stăruitoare: ai cerut, ai stăruit, ai crezut — și răspunsul întârzie, sau nu vine așa cum ai nădăjduit. Biserica nu ocolește această întrebare; o are chiar în inima Psaltirii.
„Până când, Doamne?”
Psalmii sunt plini de acest strigăt care pare fără răspuns: „Până când, Doamne, mă vei uita cu desăvârșire? Până când vei întoarce fața Ta de la mine?” (Psalmul 12, 1). David însuși, omul după inima lui Dumnezeu, a cunoscut tăcerea aceasta apăsătoare — și tot el, câteva versete mai încolo, ajunge la încredințare: „Iar eu spre mila Ta am nădăjduit.” Rugăciunea neascultată imediat nu este semn de părăsire, ci parte firească a drumului credinței.
Nu tăcere, ci un alt fel de răspuns
Sfinții Părinți învață că Dumnezeu răspunde totdeauna rugăciunii — dar nu întotdeauna așa cum ne-am aștepta, și nu totdeauna atunci când am vrea noi. Uneori răspunsul este întărirea de a purta încercarea, alteori este o schimbare pe care nu am cerut-o direct, dar care se dovedește mai de folos sufletului decât cea cerută. Sfântul Prooroc Ilie însuși s-a rugat de șapte ori pe Muntele Carmel până s-a arătat norul cel mic — stăruința nu este semn de neîncredere, ci de statornicie.
Ce facem în vremea aceasta de tăcere
Nu se cuvine să încetăm rugăciunea, ci să o continuăm cu răbdarea pe care Psalmul 129 o cere, alături de Psalmul 6 , rostit din adâncul suferinței. Este de asemenea vremea potrivită pentru Sfântul Maslu , pentru spovedanie, și pentru a nu purta singuri această greutate — un duhovnic sau un frate de credință poate ține alături de noi lumina pe care noi, în ceasul acela, nu o mai vedem.
Întrebări frecvente
Î: Înseamnă tăcerea lui Dumnezeu că nu ne aude rugăciunea?
R: Nu. Psalmii înșiși mărturisesc despre această simțire a tăcerii, fără ca ea să însemne părăsire reală — este parte din încercarea credinței, nu dovadă a lipsei ei.
Î: Cât timp trebuie să stăruim într-o rugăciune fără răspuns?
R: Sfântul Ilie s-a rugat de șapte ori pe Carmel; Sfinții Părinți învață stăruința fără măsurare a timpului — rugăciunea continuă cât ține și nevoia, cu răbdare, nu cu deznădejde.
Î: Ce facem dacă simțim că am pierdut nădejdea?
R: Este vremea de a cere ajutorul unui duhovnic sau al unor apropiați în credință — nimeni nu este dator să poarte singur o astfel de povară, iar Biserica are tocmai comuniunea drept leac pentru singurătatea deznădejdii.